Prima cantitate o constituie asa numita doza de usurare, reprezentata de cantitatea de alcool necesara pentru atingerea stadiului de relaxare, de destindere psihica, telul dorintelor alcoolicului.

Cea de a doua cantitate o constituie doza de imbatare, care in mod normal este considerabil mai mare si este cea care produce ebrietatea.

In decursul primelor doua faze ambele cantitati de bautura se modifica in mod caracteristic, in timp ce doza de usurare devine tot mai mare toleranta organismului la alcool scade continuu. Bolnavul devine "intolerant". Doza de usurare trebuie asadar marita, pentru a se obtine acelasi efect, in timp ce doza de imbatare scade in permanenta. La un moment dat, se ajunge la o egalitate intre cele doua doze si alcoolicul nu mai ajunge in stadiul paradisiac in care parca a evadat din realitate, deoarece este deja beat. De acum de fiecare data cand vrea doar sa-si atinga doza de usurare el ajunge in stare de ebrietate.

Cum alcoolicul nu vede vreo posibilitate de a-si rezolva conflictele altfel decat prin consum de alcool, acest proces va fi repetat tot mai des, astfel incat treptat se ajunge la formarea unui reflex conditionat.

Ca si in cazul oricarui reflex conditionat (cand mai multe fenomene, care initial nu au nimic de-a face unul cu celalalt, sunt legate intre ele printr-un reflex) reflexul de a consuma alcool pune in evidenta o conexiune de tip: indispozitie - alcool - usurare, care prin repetare se transforma intr-o conexiune de tip: indispozitie - alcool - ebrietate. Asadar prin formarea reflexului conditionat, se realizeaza o conexiune intre elemente care inainte nu erau corelate, aceasta inseamnand ca din acest moment, consumarea unei cantitati fie si foarte mici de alcool reprezinta un semnal pentru derularea unui proces obligatoriu, inaccesibil vointei, care duce la ebrietate. De acum in colo, alcoolicul nu se mai afla in situatia de a putea tine sub control prin vointa si forta lui consumul de alcool, ca in cazul unui om sanatos.

Uneori acest proces are o desfasurare mai indelungata, in care consumul de alcool controlat mai este inca posibil, pentru moment. Dar chiar si in aceste cazuri, pe termen lung, prabusirea tolerantei nu poate fi evitata prin eforturi de vointa. De aceea, din acest moment avem de a face cu o boala in sens medical. Reflexul de a bea, odata declansat, nu mai poate fi stapanit, chiar si numai o picatura poate fi suficienta pentru a-l declansa.

Dar ceea ce relativ putini cunosc este faptul ca pierderea controlului se mentine toata viata. Nici alcoolicul nu stie acest lucru, si chiar daca l-ar sti, nu ar putea in acest stadiu sa-l admita. El nu ar fi in situatia sa suporte pierderea respectului de sine si a stimei celorlalti, legate pentru el de pierderea controlului. Nici cei din anturajul sau nu sunt lamuriti in legatura cu procesul bolii care este in curs si asta are adeseori consecinte negative. In aceasta perioada apartinatorii incep sa-l condamne pe alcoolic din punct de vedere moral. In mod repetat se pune intrebarea de ce dupa asemenea experiente nefaste alcoolicul continua sa bea. Dar, din punctul sau de vedere, el nu are la dispozitie o alta cale pentru rezolvarea dificultatilor interioare si exterioare. In afara de aceasta, alcoolicul cauta motivul comportamentului sau in presupunerea ca si-a pierdut vointa si ca trebuie sa faca totul pentru a o redobandi. El nu isi da seama, ca in cazul lui, o frana s-a rupt pentru totdeauna si ca de aceea raman zadarnice toate incercarile sale de a-si aduna fortele vointei si a-si recastiga controlul asupra propriei persoane.