Astfel ei au identificat patru faze de evolutie:

Faza premeditativa in care se consuma alcool refuzandu-se orice observatie pe aceasta tema care poate da de gandit.

Faza meditativa in care dupa o perioada mai lunga sau mai scurta de timp realitatea mult evitata patrunde totusi in subconstient, clipa din care alcoolicul incepe sa mediteze si sa-si propuna schimbari profunde.

Faza de actiune in care alcoolicul dupa o perioada mai lunga sau mai scurta de cautari gasind niste solutii se hotaraste sa actioneze chiar daca solutiile gasite sunt pentru inceput modificari mici si simple ale stilului de viata.

Faza de perseverenta in care alcoolicul mentine acele solutii gasite care il ajuta si se potrivesc capacitatilor sale personale si conditiilor de mediu.

De regula dependentul are nevoie de mai multe incercari serioase de a se elibera definitiv din boala.

Avantajul acestui model consta in faptul ca incercarile esuate, obisuite la iesirea din dependenta, sunt prezentate ca surse de invatare si nu ca obiceiuri proaste care nu mai ofera perspectiva progresului. Din pacate aceste esecuri de multe ori sunt pastrate in secret. Pericolul este ca fiecare esec al acestor incercari secrete scade sansa ca alcoolocul sa mai incerce odata. Devine demoralizat si respinge unele informatii utile sau oferte de ajutor.

Pentru multi alcoolici prima incercare se limiteaza la nivelul simptomatic, impunandu-si doar sa nu mai bea. Abia apoi realizeaza ca trebuie sa modifice si anumite convingeri si atitudini din viata lor, sa rezolve situatii sociale, eventuale conflicte si sa imbunatateasca relatiile cu persoanele apropiate sau importante. Vor constata ca si aceste aspecte au influentat nereusitele premergatoare. Vor ajunge la concluzia ca trebuie sa-si analizeze felul trairilor, ca trebuie sa se schimbe mai profund.

Abstinenta este definita ca fiind abtinerea voluntara de la satisfacerea unor necesitati fiziologice sau a unor placeri.

In cazul alcoolismului abstinenta este notiunea prin care se defineste renuntarea definitiva la comsumul de bauturi alcoolice sau orice preparat care contine alcool, constituind o premisa indispensabila vindecarii si din aceasta cauza reprezinta o masura terapeutica de baza.

Pentru terapia alcoolismului abstinenta este conditia de baza, iar capacitatea de a duce o viata implinita si sanatoasa este telul ei.

Tratamentul dependentei de alcool are loc in patru etape distincte la care participa membrii ai diferitelor categorii profesionale, cel mai adesea asistenti sociali, medici, psihologi, preoti si chiar fosti dependenti, succesiunea acestor faze constituind un lant terapeutic.

Etapa de contact in care accentul cade pe stabilirea diagnosticului si evaluarea complicatiilor organice, clarificarea situatiei sociale precum si pe incurajarea motivatiei pacientului de a se trata.
Acesta faza se poate desfasura in centre de consiliere ambulatorii, unde pot obtine rezultate dependentii foarte motivati.
Etapa de dezintoxicare este indicata atunci cand sunt de asteptat simtome de sevraj severe si se desfasoara in spitale de psihiatrie sub supraveghere medicala.
Etapa de dezobisnuire are ca scop reducerea pana la disparitie a dependentei psihice si consolidarea unei abstinente stabile, desfasurandu-se de regula in centre de tratament stationar, atunci cand nu se obtin rezultate in tratamentul ambulatoriu sau cand mediul social nu sustine cauza.
Etapa de postcura si readaptare are ca scop stabilizarea dezobisnuintei in care participarea la grupuri abstinente este de mare importanta.

Cel mai important element al tratamentului alcoolismului sau a altor dependente este discutia in grup - terapia de grup. Oricat de diferit ar fi de la o clinica la alta, acest element nu lipseste din nici o clinica de specialitate.

Importanta terapiei de grup provine in primul rand din miscarea de autoajutorare care se bazeaza pe intalnirea intre persoane care au aceasi problema. Un alt aspect consta in accentuarea actiunii pacientului in eliberarea sa din dependenta. Grupul reduce din responsabilitatea terapeutului pentru schimbarile ce urmeaza sa aiba loc si stimuleaza capacitatea de autovindecare a membrilor acestuia. Un alt motiv pentru cresterea ponderii terapiei de grup il constiruie tendinta de tagaduire a problematicii. Aceasta poate fi diminuata de prezenta altor persoane afectate de aceleasi griji. Intelegerea manifestata de ceilalti contracareaza in mare masura rusinea care se ascunde in spatele tagaduirii si care ar inhiba altfel orice proces.

Sansele de succes ale tratamentului sunt considerate de multi dintre concetatenii nostri in mod eronat ca fiind reduse, insa situatia nu sta de loc asa.

Pe termen lung raman abstinenti circa 50% dintre pacientii unei clinici de recuperare cu terapie de lunga durata. Alti 15% au o recidiva din care isi revin prin propriile forte.
Prin comparatie, daca s-ar aplica aceleasi etaloane severe la verificarea masurii in care s-a schimbat viata unui cardiac sau a unui diabetic de exemplu, am inregistra mult mai multe recidive. Recidiva alcoolicului este insa mai evidenta, deoarece au loc modificari de personalitate si este mult mai dramatica.

Cele mai mari sanse de succes terapeutic le au pacientii care s-au hotarat sa faca o terapie pe termen lung, pe care o incheie, dupa care se ataseaza unui grup de intrajutorare. 70,5% dintre pacientii care au frecventat un grup postcura raman abstinenti fata de numai 45,5% dintre cei care n-au contactat un asemenea grup.
Succes mai mare inregistreaza cei care traiesc inca intr-un cuplu intact, cu copii, au un loc de munca si o varsta de circa 40 de ani.

Aceste date statistice confirma ceea ce poate fi lesne dedus: pacientul pastreaza comportamentul schimbat cu atat mai multa perseverenta cu cat este mai convins de necesitatea lui, observa avantajele sale, este sprijinit de alte persoane, traieste in conditii stabile, nu se orienteaza dupa valori straine si isi incadreaza noul comportament intr-o anume finalitate.